Reflecții despre a fi femeie în chirurgie
Zilele trecute, un pacient m-a întrebat despre o intervenție chirurgicală. I-am explicat pașii, riscurile, recuperarea. La final s-a uitat la mine și mi-a spus, aproape ezitant:
– „Da, dar cine face operația? Adică… dumneavoastră chiar operați? Întreb doar, îmi cer scuze… nu vreau să vă jignesc.”
Nu m-am simțit ofensată dar am fost surprinsă pentru că nu mi se mai întâmplase de ceva vreme să aud asta. Simțeam cum îmi urmărește reacția cu privirea, ușor timid dar curios și parcă rușinat, foindu-se în scaunul în care stătea. Am zâmbit și i-am răspuns simplu:
– „Da, sunt chirurg. Și, ca pacient, sunteți liber să alegeți chirurgul care vă inspiră siguranță și încredere.”
Totuși, mai târziu m-am gândit de mai multe ori la acel moment. Dacă aș fi fost bărbat — poate chiar mai tânăr dar înalt, cu barbă și o prezență impunătoare — probabil că nu m-ar fi întrebat asta. S-ar fi întrebat doar: Este bun? Este printre cei mai buni? Faptul că sunt femeie a schimbat complet cadrul credibilității.
Nu era despre mine; era despre prejudecată.
Și totuși, prejudecățile pătrund și în interiorul nostru. Am avut multe momente în carieră în care m-am simțit apreciată mai ales pentru că eram „fata harnică” — cea care ia notițe la ședințe, scrie frumos, rămâne peste program dedicată, organizează lucrurile pentru ceilalți. Așa cum multe din generația mea au văzut în mamele lor- femeia care niciodată nu avea timp pentru ea dedicându-se celorlalți și miraculos, nu era niciodată bolnavă. Între timp, chiar dacă existau colegi bărbați cu mai puțini ani investiți în formarea lor, nimeni nu le punea la îndoială statutul de chirurgi sau abilitățile. Nimeni nu îi întreba curios dacă sunt căsătoriți/ au copii, iar prezența lor constantă în clinică era văzută admirativ ca o ambiție conectată cu succesul. De mai multe ori când răspundeam din politețe despre statusul marital deși întrebarea era deplasată; vocea lor continua ușor tristă cu un fel de consolare în loc să se simtă protejați că îi îngrijește un chirurg care muncește mult. De parcă succesul este permis unei femei doar dacă muncește cu vinovăție pentru el.
Există o vorbă: un pește nu crește mai mare decât acvariul în care trăiește. Dar pentru multe dintre noi, femeile, frica reală nu este că „nu suntem suficiente”. Frica este că suntem mai puternice decât acvariul care ne limitează, pe care nu doar că îl acceptăm dar îl și co-creem câteodată acceptând siguranța lui. Ne temem de ce am putea elibera dacă am îndrăzni să credem pe deplin în noi, în loc să ne micșorăm pentru a încăpea în așteptările celor din jur. Și dacă trăim mult timp în acvariu, nici nu mai vrem să plecăm chiar dacă suntem libere să o facem, pentru că asta ar însemna să demolăm identitatea păzită de atâta timp și… devenim gardienii propriei colivii de aur.
În chirurgie, chiar și atunci când ești tratată corect la locul de muncă, există un strat cultural de prejudecată mult mai adânc întâlnit în fiecare om. Este nevoie de trei sau patru ori mai multă recunoaștere, muncă și vizibilitate pentru ca o femeie chirurg să fie considerată persoana de încredere în mâinile căreia ai curaj să îți pui viața — nu doar o „cliniciană bună”, un „ajutor de nădejde”, cineva “care te pansează atent și sârguincios”, sau care are timp “să explice cu răbdare și căldură sufletească”. Oare nouă femeilor ne lipsește curajul chirurgical sau, de fapt, avem privilegiul de a-l naște responsabil și muncit?
Aici este paradoxul dureros de frumos: tocmai această presiune, această nevoie constantă de a demonstra că merităm impusă de priviri iscoditoare, ne face uneori mai atente, mai bine pregătite, mai dedicate. Dar costul este real- o bucată din viața noastră trăită în teama unei micșorări. Și se ridică o întrebare: ce fel de spații alegem pentru noi? Unde ne permitem să creștem în chirurgii și în femeile — care ne dorim să devenim? Care echipă susține o creștere sănătoasă?
Eu cred că pasul următor nu este doar să practicăm chirurgia excelent, ci să alegem conștient să devenim modelele de care avem nevoie: femei chirurgi impecabile în sala de operație și echilibrate în viața personală. Lideri care îmbină cu pasiune competența tehnică, claritatea diagnostică și empatia blândă — dar care își prețuiesc echipa și familia, timpul personal și bucuria de a trăi.
Chirurgia este meseria mea, iar pacienții mei știu că în sala de operație nu există compromisuri – doar echipa care operează în siguranță, cu precizie și responsabilitate pentru a le îmbunătăți viața. Nu este ușor. Probabil chirurgia este chiar cea mai mare provocare a vieții mele. Dar scriu aceste rânduri pentru toate fetele care visează să devină chirurgi:
Da, puteți. Da, vor fi sacrificii. Dar niciodată să nu lăsați credințele limitative ale altora să vă definească posibilitățile oricât de mult vă dau senzația de siguranță. Uneori, cea mai grea dar și cea mai frumoasă cale este aceea de a crea un drum care nu există încă — cel puțin nu în felul în care îl visați voi.
Protejați-vă viziunea, zâmbiți cu blândețe la fiecare remarcă chiar dacă vă pune la îndoială și continuați să mergeți înainte până când munca voastră va vorbi mai tare decât orice explicație sau părere. Împlinirea și echilibrul vin din a trăi autentic cu un curaj blând dar neîmblânzit, onest și încăpățânat de asumat; nu din micșorare pentru siguranța falsă a confortului.
Pentru că adevărul este acesta: puteți fi chirurgul, liderul, femeia și mama pe care o imaginați. Nu faceți niciodată compromisuri pentru visurile voastre!
